Demonstrația de Teatru
În fața mea se deschide luminoasa Piață Traian. În vechile vederi, unde numele pieței apare ca Piața Sfinții Arhangheli sau, ulterior, Piața Dumitru Ionescu, arborii nu obstrucționează vederea dintr-o latură a pieței către cealaltă în aceeași măsură cum o fac aceia de azi, ceea ce mă face să cred că piața era și mai radioasă în trecut. Regăsesc ritmul domol al orașului, evident aici în centrul său, de unde radiază către extremități călăuzit de liniile de semicerc trasate de bulevardele care se arcuiesc de-a lungul Dunării. Piața a început să-și recapete eleganța de acum un secol odată cu renovarea câtorva din clădirile care o încercuiesc. Inaugurarea unui nou restaurant a restabilit eleganța fostei Bănci Italiene, iar Muzeul „Carol I” al Brăilei ocrotește cu atenție edificiul care în trecut a găzduit Marele Hotel Francez. Cea mai impunătoare din piață, clădirea Rally găzduiește instituția Teatrului „Maria Filotti”, care continuă tradiția artistică ce s-a înființat aici la scurt timp de la construcția imobilului, acum o sută cincizeci de ani. Acestei construcții din secolul al XIX-lea i-a fost redată strălucirea prin două runde de renovări, prima în anii optzeci ai secolului trecut, 1 iar cea de-a doua în deceniul curent.2
Este o după-amiază de primăvară, iar fațadele clădirilor sunt scăldate într-o lumină blândă. Afișul de la Teatrul „Maria Filotti”, cu un fundal galben închis, anunță că astăzi se joacă piesa „Demonstrația” de David Auburn. În 2001, pe când dramaturgul american avea treizeci și unu de ani, rectorul Universității Columbia îi înmâna premiul Pulitzer pentru piesă, 3 „Proof” în limba engleză originală. Merg la piesă fiindu-mi foarte cunoscute subiectul, personajele și chiar replicile importante, întrucât am urmărit pasionat ecranizarea cu Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins, Hope Davis și Jake Gyllenhaal de mai multe ori. Cum bucuria audiției unei compoziții muzicale este cu atât mai mare cu cât ești familiarizat mai bine cu aceasta, iar cum teatrul este o formă artistică cu un impact senzorial la fel de puternic ca muzica, acestea două fiind trăite la grade asemănătoare de intensitate, anticipația mea este mare.
Pășind înspre teatru, mă întreb ce face David Auburn. Nu-ți poți pune această întrebare privilegiată decât în contextul unei opere contemporane. Mă las cuprins de șirul de noi întrebări, corelații și jocuri mintale pe care această întrebare le declanșează. Știe David Auburn că Narcisa Novac, Valentin Terente, Flavia Călin și Vlad Volf vor juca piesa lui, că dialogul născocit de mintea lui va fi rostit în limba română în orașul Brăila de pe malul Dunării? Dacă știe, îl mai cuprinde oare vreo emoție, după ce piesa lui a avut aproape o mie de reprezentații doar în Statele Unite ale Americii? 4
Gândul nu mă însoțește mult timp întrucât intru în clădirea teatrului și, la scurt timp după aceea, în sala de spectacol. Făcându-mi drum spre locul meu, privesc înspre mica scenă îmbrățișată strâns de scaune de jur-împrejur. Acolo o zăresc pe Catherine așteptând în curtea casei ei. Prin intermediul Narcisei Novac, firul existenței ei s-a reluat și, asemănător unei efemeride, se va desfășura cu toată forța vitală pentru următoarele două ore, iar apoi se va stinge. Minunea teatrului este că face posibilă această experiență eliberatoare de sine. În „Solilocvii”, Mircea Eliade scrie: „Ceea ce caracterizează omul și îl definește față de celelalte regnuri și față de Dumnezeu e instinctul său de transcendere, setea de a se elibera de sine și de a trece în altul, nevoia urgentă de a rupe cercul de fier al individualității.”5 Teatrul, ca formă de artă, „mărturisește … instinctul fundamental și ursit al firii omenești: ieșirea din sine, contopirea cu altul, fuga de singurătatea limitată, avântul către o libertate perfectă în libertatea celuilalt”.6
Sunt captivat de la primul dialog, care are loc între Catherine și tatăl ei, Robert. Dialogul rostit în limba română este o muzică familiară, întocmai precum transcripția unei compoziții păstrează trăsăturile fundamentale ale muzicii, translatându-le într-un alt registru. Sunt purtat de Narcisa Novac împreună cu restul actorilor prin jocul lor ce are forță și vitalitate în lumea lui Catherine și în lumea matematicii. Piesa are multe momente exigente pentru actori, în condițiile în care este în mare parte statică, fiind susținută aproape în totalitate de fluctuațiile de tensiune și destindere ale unui dialog inteligent, care, la rândul său, pare să facă trimitere la construcțiile matematice abstracte care constituie tema de fundal a piesei. Astfel, precum o funcție matematică, scenele imaginate de David Auburn întâmpină în desfășurarea lor mai multe puncte de inflexiune, în care tensiunea acumulată în prealabil este eliberată dramatic – momentul când Catherine și Harold își arată atracția unul față de celălalt sau momentul în care Catherine se decide să-i arate lui Harold caietul din sertarul secret din camera tatălui ei – care duc treptat spre momentul culminant al piesei, în care lui Catherine i se dezvăluie realitatea „demonstrațiilor” produse de mintea pierdută a tatălui ei.
Mă gândesc, totuși, dacă nu cumva cel mai dificil moment pentru actori este acela în care aprinderea luminilor în sală și zgomotul brusc al aplauzelor spulberă lumea atent construită de-a lungul piesei. Forțați să rupă legăturile intime create cu personajele lor, sunt rechemați de spectatori în lumea pe care au părăsit-o la începutul piesei. În finalul Simfoniei a IX-a de Gustav Mahler, muzica dispare asimptotic spre o liniște eternă, notele scad în intensitate în mod treptat, pauzele din ce în ce mai dese susținând muzica în drumul său final. Momentul transcendent vine însă după ce ultimele note sunt eliberate de corzi, dar energia muzicii există încă în vibrațiile stinse ale aerului, iar în mințile tuturor celor prezenți ecourile simfoniei persistă… În mod asemănător, lumea piesei continuă să existe după ce ultima replică a fost enunțată. Narcisa Novac, Valentin Terente, Flavia Călin și Vlad Volf revin pe scena Teatrului „Maria Filotti”, într-un spațiu suspendat între două lumi, în aplauzele publicului declanșate ca de un întrerupător.
Mă despart de Catherine, de tatăl ei, de Harold și de Claire. Se lasă seara, iar în afara teatrului calmul pieței este unul straniu, de oră târzie. Spectatorii animă temporar piața părăsind teatrul, dar se grăbesc spre mașini fără să-și întârzie plecarea. Îndepărtându-mă de teatru, gândurile îmi revin la David Auburn. Odată cu punerea în scenă a „Demonstrației”, Teatrul „Maria Filotti” și-a îmbogățit repertoriul cu numele dramaturgului american. Dar, de fapt, într-un mod cu totul neprevăzut în care doar realitatea, prin hazardul ei, poate surprinde, legătura simbolică a dramaturgului cu Brăila este mai însemnată, întrucât interesele sale literare l-au condus la descoperirea jurnalului lui Mihail Sebastian, publicat în limba engleză cu titlul „Journal 1935-1944”.7 Într-un interviu acordat ziarului „New York Times”,8 David Auburn descrie cum, captivat fiind de personalitatea lui Mihail Sebastian și de evenimentele surprinse de acesta în carte, a recitit jurnalul imediat după ce a încheiat prima lectură. Rezultatul, prima piesă a americanului după „Proof”, se intitulează „The Journals of Mihail Sebastian”9 și a fost publicată în anul 2004. Montarea unui spectacol după piesa „The Journals of Mihail Sebastian” de David Auburn pe scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila este o conexiune care se cere făcută.
În același interviu pentru „New York Times”, dramaturgul american menționează că, pentru a se documenta pentru piesă, a întreprins o vizită în România.10 Nu oferă mai multe detalii despre ce a cuprins vizita sa, iar Mihail Sebastian nu menționează orașul său natal decât de câteva ori în paginile jurnalului său. Cu toate acestea, cedez fără nicio ezitare tentației de a-mi imagina că David Auburn chiar a ajuns, cu prilejul acelei vizite, tocmai până pe bulevardele umbrite ale Brăilei și, de acestea călăuzit, până în luminoasa piață Traian, de unde a admirat clădirea Teatrului „Maria Filotti”.